Abstract: “Faculta de psiho” era cel puţin în perioada 1998 – 2002 o adunătură de arivişti, aroganţi, nesiguri şi îndoctrinatori. De altfel ilustrul lor şef, Marele cognitivist Mircea Miclea şi-a dovedit (ne)priceperea în management şi schimbări extraordinare în scurta perioadă în care a ajuns la gradul maxim de “achiever”, devenind Ministru al Invăţământului.Desigur, bugetul a fost prea mic pentru o supraproducţie terapeutică via strada Republicii nu mai ştiu cât.
Cuvinte cheie: Cognitivismul, varză a la Cluj, făuritor, al, unei, Brave New Word!
Colectivul şi campusul. Bine totuşi că nu eram în Grozăveşti sau Regie.
Pe larg: perioada mea de student a fost un semi-dezastru instituţional şi social. Deşi “societatea ne învaţă” că vremurile studenţiei sunt miezul, cred că singurul miez în cazul meu a fost miezul depresiei. Naiv mai puteam să fiu: credeam că în căminul XVI Haşdeu voi găsi mult visata gaşcă de intelectuali – rebeli- alternativi- skateri – snowboarderi şi gagicile aferente, cu care o să ascultăm ska punk, o să schimbăm păreri inteligente şi o să ne dăm din greu pe placă. Cam în prima zi de cămin am realizat că tocmai nimerisem în mediul protomanelist, unde e şic să umbli mahmur să nu dormi noaptea, să mănânci pe unde apuci să arunci cu obiecte pe fereastră şi să ţipi Muie Steaua când auzi pe cineva la etajul superior ţipând Muie Dinamo!
Dacă tot am luat-o în cercuri concentrice hai să dăm şi pe la şcoală. Colegii. Naiv cum eram şi cum citisem prin cărţile alea ale lui Eliade, credeam că o să intru şi eu în cine ştie ce gaşcă sofisticată cu care “să îmi trăiesc studenţia”. Greşit: eram peste o sută de viitori psihologi, dar vai, fetele erau o masă amorfă din care cel mai probabil visau ce costumaşe o să poarte când o să îşi aştepte pacienţii şi cum îşi vor mobila cabinetul şi despre care aflam prin diverse canale că ar avea diverse probleme psihologice sau psihiatrice care probabil le-or fi dat ghes înspre această carieră de reputat.
Băieţii. Vai şi amar! Avem aşa: un asistent la psihiatrie tăcut şi ţăran, pe la vreo 40 de ani care mai deschidea şi gura din când în când şi se scăpa despre ce mişto e să pui cămaşa de forţă la doamnele trecute de prima tinereţe. Mai era un tip poreclit “jandarmul”, după complexa sa meserie. Ocazional puţea a transpiraţie. Dacă tot suntem la capitolul forţele armate, mai era un nene colonel de aviaţie sau ceva asemănător venit pentru diplomă. Trecând la generaţia tânără mai exista un tip haios, numit chiar şi şef de an, dar care repede îşi pierdu avântul, deveni beţiv şi creator de evenimente când apărea pe la cursuri. Să nu uităm de cei doi satanişti, din care unul mi-a făcut chiar şi o vizită la sfârşitul anului doi să-mi vorbească despre cât de minunat e satanismul, despre cum satanismul a fost pentru el o adevărată terapie şi despre cum aş putea deveni şi eu satanist. Acum să sărim în extrema cealaltă şi să menţionăm că am avut şi un Jesus freak, de treabă de altfel, care culmea devenise oarecum amic cu unul din cei mai stresaţi oameni de i-am cunoscut vreodată şi un minunat exemplar de border line aş putea adăuga. Am uitat pe cineva? Mai era şi un tip care vorbea rar şi foarte încet, un fucker misterios şi inteligent cică care se apucă de neuroştiinţe şi aş mai putea să îl menţionez şi pe CC al PCR, care desigur a ajuns CEO între timp desigur deşi nimeni nu reuşise să cuantifice exact în ce consta inteligenţa sa superioară. Aş comite o ipocrizie dacă l-aş insera în această masă şi pe Maestrul T., el este unic şi irepetabil şi inocentei lui “persona” care credea în existenţa permiselor speciale de noapte pentru sala de lectură ar trebui să dedicăm un întreg blog.
Psihologie la 220 V.
Să revenim. Ce ţi-a căşunat măi frustratule pe facultatea de psihologie din Cluj? Eşti invidios pe ce au ajuns alţii, că nu eşti şi tu şef de resurse umane pe la vreun complexul Orange, să îţi cumperi şi tu haine de firmă, reno laguna, apartament în dorobanţi, ia mai ţineţi gura măi nerealizatu-le! Nenea, nenea, tanti psiholog ce citeşte Cosmo şi suge pula după litera manualului Cosmo despre supt pula, staţi puţin ia să vedeţi aicea:
Feriţi-vă de psiholo(a)g(ă)!
La sfârşitul deceniului 9, în Cluj Napoca s-a întâmplat un lucru mare.Mircea Miclea, un tip despre care lumea era în genere de acord că fusese un student tîrîş-grăpiş de nota cinci la filosofie, un tip care ştie oricând să îţi recomande un vin bun sau să îţi vorbească despre savurarea unei blonde reci, descoperă Nişa: psihologia cognitivă, cea care reduce fiinţa umană la ce se întâmplă între inputul x şi outputul y şi are o abordare a psihicului uman, similară cu abordarea televizoarelor cu lămpi de către vecinul reparator de televizoare. Mircea Miclea scrie o carte de să o înţeleagă tot prostul din duzina de tratate de cognitivă pe care avusese dedicaţia să le citească, îi lasă paf pe Americani care sare cu banul şi cu talentul său de Florin Piersic în seducerea maselor schimbă macazul paradigmatic în facultă, dă toată garda veche afară şi îşi aduce garda lui lupi tineri şi înfometaţi pe care îi ardea la cur treaba că psihologia este şi trebuie să fie o ştiinţă reală.
O fi o ştiinţă reală şi visul lui Miclea pe care ni l-a împărtăşit acum 8 ani că peste 12 ani din momentul de faţă o “problemă psihologică” poate fi rezolvată cu o cantitate x din substanţa y o fi şi el întemeiat. Dar asta ar însemna dizolvarea psihologiei în neuroştiinţe, în nu ştiu ce chimie, cibernetică şi algoritmică avansată. Ceea ce înseamnă că psihologia lor cognitivă nu era decât un dat cu linguriţa prin crusta de miere a marelui butoi cu căcat ştiinţific solid, adică mai pe înţeles, nu aveau pregătirea de ştiinţe reale necesară, îmbăindu-se în semidoctism, dar…
îl aveau în schimb pe pitbullul statistic Bivolaru, un caz clinic, se zvonea prin epocă, care ar cam fi fost pierdut fără pastilele sale de maniaco depresiv cu acte în regulă, spuneau gurile rele. Iar pe Bivolaru ăsta si absenţele sale de până la 5,6, săptămâni de la cursuri îl tolerau, nu aveau ce să facă, căci întregul corp didactic habar nu avea cum să întemeieze statistic cercetările la care lucra.
Eheeei, recitind ce am scris aici văd clar şi marile cogniţii iraţionale, că nu mi-a plăcut faculta din cauza dezamăgirii faţă de viaţa studenţească. Dar vai, câte cursursi nu se ţineau lăsându-mă să bat cărturescian străzile Clujului, de câte ori nu m-am dus la curs ca să mă trezesc la Belvedere. Hai să trecem însă la…
Chestiuni concrete.
Dacă ai ajuns să deţii adevărurile supreme ca om de ştiinţă cred că e raţional să fii şi un om de ştiinţă relaxat, senin, înţelept, imperturbabil, tolerant. Nu era cazul cu tinerii cognitivişti care erau agresivi faţă de tot ceea nu însemna cognitivism, creându-şi de altfel şi o reputaţie de talibani ai psihologiei la nivel naţional. Am putea compara felul în care ne iniţiau în tainele psihologiei cognitive cu felul agresiv în care ţi se vinde un ghiul în piaţă, pe principiul repede repede ca acu’ vine poliţia!
Poliţia era de fapt psihanaliza, care nu era luată în calcul nici măcar ca exerciţiu intelectual. Bivolaru, toreadorul statisticii o caracteriza de altfel printr-un singur cuvânt: Thrash! Cei care veniseră la psihologie “să cunoască adâncimile” sufletului uman erau îndemnaţi să dea examen la Litere, sau să-l citească pe Dostoievski “de la tarabă”. O atmosferă de răutate, de hei-rupism intelectual, identică probabil cu cea dintr-o uzină comunistă.
Facultatea de Psihologie şi de Ştiinţele Educaţiei era şi o mare maşină de făcut bani, printre primele din mediul universitar, o adevărată Psihologia SA, cu sute şi sute de studenţi ce se înghesuiau în weekenduri la “învăţământ la distanţă”. Totul se făcea pe bandă, nu existau bibliografii suplimentare de fapt nu exista nici o bibliografie, totul se făcea mecanic, cursurile fiind astfel croite încât să nu îţi mai lase timp pentru nimic. Îndoctrinarea era totală.
Se crea omul nou, al societăţii de consum, al societăţii care ia te uită că azi se află în criză. Fast food? Fast science! Neobosiţii Mircea Miclea şi Dan David erau un soi de GI JOE ai unei Psihologii de Comando, nişte profesori de intervenţie rapidă, care te pregăteau să fii eficient în lumea corporatistă, cu muncă, muncă şi iar muncă… Ştiţi genul ăla care vine şi te stresează că dacă nu te tranformi într-un roboţel obsedat de proprii indici de performanţă nu ai nici o şansă în lumea de mâine atunci, lumea de azi acum. Hai siktir!
Modulele lunare
Totul a culminat rapid în anul doi, la începutul căruia credeam că secretarele au greşit orarul, afişând pentru o lună, zi de zi, Psihologie Statistică. De fapt era corect, se trecuse la “Învăţământul pe Module”, cred că George Orwell ar fi fost mândru de aşa ceva. De la 8 la 12 aveai seminar iar de la 4 la 8 curs. Sala de lectura? Studiu individual? Dezvoltare Personală? Sport? Interacţiune Personală? P.U.L.A.. Cireaşa de pe tort era faptul că ocazional, în weekend, dădeai Examenul.
Miclea spunea că acest sistem era destinat formării elitelor. Mai ales după ce-am văzut Zeitgeist, mă ia greaţa. Până una alta, după ce atâta vreme am încercat să construim elite şi le-am suflat în cur la supradotaţi, iată că ne mănâncă maneliştii.
Sistemul nu e bun, s-a decretat odată ce turul de forţă al anului universitar 1999-2000 a luat sfârşit, si sistemul a fost întors în poziţia misionarului pentru sezonului următor al realityshowului psihologi în devenire.
Poante de pe vrema modulelor:
A) Dan David, sfatul expertului: Dacă te simţi singur, fără prieteni, la pământ, nu ai absolut nimic de făcut într-o seară, este mai “terapeutic” să bei o sticlă de vin decât să cazi pradă depresiei. Mai bine ieşi la alergat ar spune autorul acestui post satanic. Centri cerebrali implicaţi ar fi cam aceeaşi şi în plus, nici nu te vei mai simţi mahmur a doua zi.
B) În faţa marasmului ridicat de sistemul modular, ştudenta achieveriţă, oiţa cognitivistă, devoratoare de Cosmo se ridică şi răbufneşte acuzând că nu mai are timp de socializare. Un asistent trepăduş căruia chiar i-am uitat numele o sfătuieşte patern ca seara să meargă într-un bar şi să îmbete. Yaks, iată cum Pascal Bruckner bine le mai spunea în “Obligaţia fericirii”: sclavi în timpul săptămânii, în comă alcoolică în weekend, asta aşa, că în loc ca societatea noastră să intre în postistorie a intrat în criza.
C) Pentru că tot veni vorba de treburi bipolare, de neuitat sunt seminariile lui Bivolaru, care în timp ce preda complicate operaţiuni statistice la vreo şapte grupe, vai, uita pe tablă datele valabile pentru cercetarea dezbătută cu grupa de dimineaţă. Grupele doi – şase se făceau că înţeleg şi pe la sfărşitul zilei, vreo “elită” din grupa şapte se prindea până la urmă ce e ceva în neregulă.
Rocada mică. Paradigmatic vorbind.
După ce ne-au spălat la creier că totul stă în statistică, în clopotul lui Gauss carevasăzică, pe final de facultate, adică în anul patru, iluştrii s-au prins că nu e bine, intrând într-o pasă oarecum umanistică. “Uităm de marile probleme ale vieţii, uităm de dragoste, uităm de moarte, ne afundăm în statistici” medită corpul profesoral” şi hop şi aşa ne trezirăm cu un curs de cercetări calitative, cu interviuri, observaţii participative şi partcipări observtive, să mai spele noianul de prelucrări statistice.
Final? Nu sunt în stare de un final. Stomacul meu întors pe dos poate oricând trage câte un fâs din ăsta. Cu o strânegere de inimă faţă de ceea ce am scris, am vizitat meterezele virtuale ale Facultăţii de Psihologie Cluj, ăştia au fost pe fază şi au cumpărat la fix numele de domeniu, atât doar că l-au americănizat, să văz şi eu ce mai zice vârful de lance Cogniţie Creier Comportament: am aflat aşadar, conform ultimelor cercetări ale reputatei reviste că scrisul eliberează şi parcă nu prea, că şi în Estonia, femeile sunt atrase de bărbaţi potenţi financiar, iar bărbaţii de femei mumoase. Hai pup!